Soborul Maicii Domnului – aceea care uneşte pe veci omenirea cu Dumnezeu

Icoana Macii Domnului „Trei Bucurii” este prăznuită pe 8 ianuarie.

Chiar și în timpurile noastre icoana nu încetează să săvârșească minuni. Ea este mijlocitoare pentru cei ce sunt departe de familiile lor, pentru cei ce și-au pierdut drepturile asupra proprietăților lor și mult ajutătoare și protectoare a familiilor aflate în nevoi.

În secolul al XIX-lea, un pictor evlavios a adus cu el din Italia o copie a icoanei „Sfânta Familie” și a lăsat-o la Moscova la ruda sa, preotul bisericii Sfânta Treime de pe strada Pokrovka. La puțin timp el s-a întors în străinătate unde a și murit.

Primind vești despre ruda sa decedată, preotul a donat icoana Bisericii unde slujea și a așezat-o deasupra intrării în Sfânta Biserică.

După 40 de ani, o nobilă rusoaică a avut mai multe necazuri unul după celalalt, într-o perioadă de timp relativ scurtă: soțul ei a fost defăimat și exilat, averea i-a fost confiscată, iar unicul ei fiu a fost luat prizonier de război.
Cu durere, femeia s-a rugat Maicii Domnului, ca să mijlocească înaintea lui Dumnezeu pentru cei ce se aflau în suferințe.

Odată, ea a auzit în vis o voce, care a îndemnat-o să găsească icoana „Sfintei Familii” și să se roage înaintea ei. După îndelungate căutări în mai multe Sfinte Biserici din Moscova, femeia a găsit icoana la intrarea în biserica Sfânta Treime din Pokrovka. Rugându-se înaintea ei, femeia a primit îndată trei vești mari de bucurie: soțul ei a fost reabilitat, fiul ei a fost eliberat și averea i-a fost returnată. Din acest motiv, icoana a fost numită „Trei Bucurii”.

Icoana Maicii Domnului „Trei Bucurii” este o icoană rară, în care Maica Domnului și Pruncul Iisus sunt însoțiți de Dreptul Iosif și de Sfântul Ioan Teologul. În reprezentările ruse mai târzii ale icoanei au fost adăugați pe margine și alți sfinți.

Raritatea constă în faptul că, de regulă, Dreptul Iosif nu apare în icoane alături de Maica Domnului, fiindcă nu a fost soțul ei, ci ocrotitorul Pururea Fecioarei Maria.

Nașterea Domnului Nostru Iisus Mântuitorul

Nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii Lumina cunoștinței; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învățat să se închine Ție, Soarelui dreptatii, și să Te cunoască pe Tine, Răsaritul cel de sus, Doamne, slavă Ție.

Fecioara astăzi pre Cel mai presus de ființă naște, iar pămaâtul pesteră Celui neapropiat aduce. Îngerii cu păstorii slavoslovesc, iar magii cu steaua călătoresc. Că pentru noi s-a născut prunc tânăr, Dumnezeu   cel   mai   înainte   de  veci.

Slavă Ţie, Doamne! îndelung am aşteptat luminatele zile ale Naşterii lui Hristos: să ne bucurăm, dar, acum şi să ne veselim. Sfânta Biserică tocmai pentru a spori veselia noastră de acum a rânduit post înaintea acestor zile, o oarecare strâmtorare, ca trecând prin ea, să ne simţim pe urmă ca unii care scapă la libertate. Oricum, ea nu vrea defel să ne lăsăm acum în voia dezmierdării simţurilor şi a desfătărilor trupeşti. De vreme ce aceste zile sunt numite din moşi-strămoşi sviatkin (aşa se numesc în limba rusă zilele dintre Naşterea şi Botezul Domnului; о traducere aproximativă ar fi „zile sfinţite" - n. tr.), se cere ca însăşi veselia noastră din acest răstimp să fie sfântă, aşa cum El e sfânt; şi pentru ca cel ce se veseleşte să nu uite aceasta, Biserica a pus în gurile noastre o scurtă cântare spre slava lui Hristos Care Se naşte, cântare care potoleşte trupul şi înalţă duhul, arătându-i îndeletniciri potrivite cu măreţia acestor zile: „Hristos Se naşte, slăviţi-L" şi celelalte. Slăviţi-L, dar, pe Hristos; şi slăviţi-L în aşa fel ca prin această slavoslovie să se îndulcească sufletul şi inima şi astfel să se stingă imboldul spre oricare alt lucru şi îndeletnicire care făgăduieşte vreo desfătare oarecare.

Slăviţi-L pe Hristos! Aceasta nu înseamnă să alcătuiţi lungi cântări de laudă în cinstea lui Hristos, nu, ci trebuie ca, gândindu-vă la naşterea lui Hristos Mântuitorul, să strigaţi fără voce, din adâncul sufletului: „Slavă Ţie, Doamne, că S-a născut Hristos!" şi e de-ajuns; aceasta va fi o cântare lină a inimii, care străbate totuşi cerurile şi ajunge la însuşi Dumnezeu. Aduceţi-vă aminte ce a făcut Domnul pentru noi şi veţi găsi că acest strigăt e pe deplin îndreptăţit. Ca să putem face asta mai uşor, să luăm următoarele pilde.

Unui om închis în temniţă şi ferecat în lanţuri, împăratul i-a făgăduit libertatea. Aşteaptă întemniţatul o zi, aşteaptă două, aşteaptă luni şi ani. Nu vede împlinirea făgăduinţei, însă nu-şi pierde nădejdea, având încredere în cuvântul împăratului. În cele din urmă, încep să apară semne că va fi slobozit curând, curând; luarea aminte i se încordează; aude zarva veselă a celor ce se apropie: iată că zăvoarele cad şi intră izbăvitorul... „Slavă Ţie, Doamne!", strigă fără să vrea întemniţatul. „A venit sfârşitul întemniţării mele, în curând voi vedea lumina lui Dumnezeu !"

O altă pildă: un bolnav acoperit de răni, cu toate mădularele slăbănogite, a încercat toate doctoriile şi a schimbat mulţi doctori; răbdarea lui este pe terminate şi este gata să cadă într-o amărăciune deznădăjduită. I se spune: „Mai este un doctor, foarte iscusit, care pe toţi îi vindecă şi tocmai de boli cum e a ta; l-am rugat noi să vină şi la tine, iar el a făgăduit că va veni". Bolnavul crede, prinde nădejde şi aşteaptă împlinirea făgăduinţei... Trece un ceas, trec două, trece mai multă vreme, neliniştea începe să îi macine iar sufletul. Spre seară, se apropie cineva... intră... uşile se deschid şi intră cel dorit... „Slavă Ţie, Doamne!", strigă bolnavul.

Şi încă o pildă: apare un nor de furtună; întunericul se lasă peste pământ; trăsnetul cutremură temeliile munţilor şi fulgerele străbat cerul de la un cap la altul; toţi sunt cuprinşi de groază, ca şi cum ar fi venit sfârşitul lumii. Dar apoi, când furtuna trece şi cerul se limpezeşte, toţi spun, răsuflând uşuraţi: „Slavă Ţie, Doamne !".

Cercetaţi aceste pilde şi veţi vedea că ele cuprind toată istoria neamului omenesc. Norul de furtună al mâniei lui Dumnezeu plutea deasupra noastră şi a venit Domnul-Impăciuitorul şi a alungat acest nor. Eram acoperiţi cu rănile păcatelor şi patimilor - a venit Doctorul sufletelor şi ne-a tămăduit... Eram în lanţurile robiei - a venit Izbăvitorul şi a rupt legăturile noastre. Puneţi toate acestea în inima voastră şi primiţi-le cu simţirile voastre şi nu vă veţi putea înfrâna strigătul: „Slavă Ţie, Doamne, că S-a născut Hristos!".

Nu mă voi strădui să vă pătrund de această bucurie prin cuvintele mele: ea este dincolo de orişice cuvânt. Lucrarea săvârşită de Domnul, Cel ce S-a născut azi, îl priveşte pe fiecare dintre noi. Cei ce intră în părtăşie cu El capătă de la El libertate, vindecare, pace; stăpânesc toate acestea şi gustă dulceaţa lor. Celor care ştiu acest lucru din experienţă n-ai de ce să le spui „Bucuraţi-vă", căci ei nu pot să nu se bucure; iar celor care n-o ştiu, degeaba le spui „bucuraţi-vă", fiindcă ei nu pot să se bucure. Cel legat de mâini şi de picioare, oricât i-ai spune „bucură-te de izbăvire", nu se va bucura; cel acoperit de rănile păcatelor de unde să aibă bucuria vindecării? Cum va răsufla liber cel înfricoşat de furtuna mâniei lui Dumnezeu? Unora ca acestora nu li se poate spune decât: „Mergeţi la Pruncul cel înfăşat şi culcat în iesle şi căutaţi la El izbăvire de toate relele care vă împresoară, fiindcă acest Prunc este Hristos, Mântuitorul lumii".

Aş fi vrut să-i văd pe toţi bucurându-se anume cu această bucurie şi nevrând să cunoască alte bucurii, dar nu toţi cei din Israel sunt Israel. încep acum distracţii deşarte, nebuneşti, care aţâţă poftele: gătitul, vizitele, schim-barea toaletelor. Cei ce iubesc aceste lucruri, oricât le-ai spune „potoliţi-vă", îşi astupă urechile şi nu iau aminte, batjocorind în aşa chip luminatele zile ale praznicului, în-cât îl fac pe Milostivul nostru Domn să-şi întoarcă privirea de la noi şi să zică: „Urâciune simt înaintea Mea sărbătorile voastre!". Şi, într-adevăr, multe din distracţiile societăţii noastre sunt urâciuni păgâneşti, care au fost aduse la noi de-a dreptul din lumea păgână; iar altele, deşi au apărut mai târziu, sunt hrănite cu duhul păgânismului; şi parcă într-adins, cele mai multe au loc de Naşterea Domnului şi de Paşte. Dedându-ne lor, îi dăm stăpânitorului acestei lumi - chinuitorul nostru şi potriv-nicul lui Dumnezeu - pricină să îi spună: „Ce mi-ai făcut prin naşterea şi învierea Ta? Iată, toţi vin la mine !". Ci să treacă mai des prin inima noastră cuvintele psalmului 50: „Drept este Domnul întru cuvintele Sale şi biruitor când va judeca El"...

Ne atrage Europa „civilizată"... Da, acolo au fost reînnoite pentru prima oară urâciunile păgâneşti pe care creştinismul le izgonise din lume; de acolo, ele au trecut deja şi trec în continuare la noi. Trăgând în noi această miasmă a iadului, ne învârtim ca ameţiţi, fără a ne mai veni în fire. Să ne amintim însă de anul 1812: de ce au venit peste noi francezii? Dumnezeu i-a trimis ca să stârpească răul pe care îl luaserăm de la ei. S-a pocăit atunci Rusia, şi Dumnezeu a miluit-o; dar acum, pare-se, am uitat lecţia de atunci. Dacă ne vom veni în fire, fireşte că nu se va întâmpla nimic; dar dacă nu - cine ştie, poate că Domnul ne va trimite iarăşi asemenea învăţători, ca să ne aducă în simţiri şi să ne pună pe drumul spre îndreptare. Aceasta este legea dreptăţii lui Dumnezeu: vindecă de păcat prin lucrul care-1 atrage pe om către păcat. Acestea nu sunt vorbe goale, ci un fapt întărit de glasul Bisericii. Să ştiţi, dieptmăritorilor, că Dumnezeu nu Se lasă batjocorit; şi ştiind aceasta, veseliţi-vă şi vă bucuraţi cu frică în aceste zile. Sfinţiţi praznicul luminat cu fapte, îndeletniciri şi veselii sfinte, aşa încât lumea, privind la noi, să spună: „La ei sunt «zilele sfinţite», nu cine ştie ce veselii nebuneşti de necuvioşi şi desfrânaţi, care nu ştiu de Dumnezeu".