S-a născut în
vestita cetate a Romei, Anastasia, cea preafrumoasă între femei. Ea pe toţi
covîrşea cu neamul său cel bun, cu frumuseţea cea trupească şi sufletească, cu
blîndeţea şi obiceiurile bune. Era fata lui Pretextat, unul din boierii mari de credinţă
elină, iar maica ei credea întru Hristos Mântuitorul, avînd numele Fausta. Din
copilărie, Anastasia a fost încredinţată de maică-sa spre învăţătura cărţii,
unui bărbat preaslăvit întru înţelepciune şi cu viaţa cinstită, cu numele
Hrisogon, creştin credincios şi iscusit desăvîrşit întru cele dumnezeieşti, iar
după aceea şi mucenic.
De la acest bărbat a învăţat Anastasia nu numai înţelegerea cărţii, ci
şi a cunoaşte pe Acela, Care este Alfa şi Omega, începutul a toată zidirea cea
văzută şi nevăzută şi sfîrşitul tuturor dorinţelor inimilor celor
binecredincioşi. A învăţat să cunoască şi să iubească pe Dumnezeul cel
adevărat, pe Ziditorul tuturor şi Stăpînitorul. Se sîrguia în citirea cărţilor
creştineşti ziua şi noaptea, învăţînd legile Domnului şi întărindu-şi inima în
dragostea lui Dumnezeu. Săvîrşind ea învăţătura la Hrisogon, s-a făcut slăvită
înaintea tuturor ca o preaînţeleaptă şi frumoasă. După aceasta, fericita ei
mamă, Fausta, trecînd din această viaţă, a fost dată de tatăl său, cu multă
silă, după un bărbat cu numele Pomplie, asemenea fiind de bun neam, dar cu
credinţa elin. Şi a fost dusă în casa mirelui, adică credincioasa la cel
necredincios, mieluşeaua lui Hristos la lup răpitor.
Însă păzind-o Dumnezeu, către Care ziua şi noaptea suspina cu inima şi
se tînguia, nu şi-a pierdut fecioria sa, nici nu a întinat trupul ei curat cu
bărbatul cel necurat, pentru că Anastasia se prefăcea neîncetat că are boala
cea femeiască. Iar uneori, fiind silită de soţul său, ieşea din mîinile lui,
ajutîndu-i nevăzut îngerul, păzitorul ei. Şi astfel era cu fecioria nevătămată.
Adeseori îşi schimba hainele sale cele luminate şi podoabele cele de mult preţ
şi, îmbrăcîndu-se pe ascuns în haine sărace, ieşea din casa sa, neştiind
nimeni, decît numai o slujnică a ei, care de aproape îi urma şi cerceta toate
temniţele, dînd mult aur la străji şi cercetînd pe cei ce pătimeau pentru
Hristos. Le slujea pe cît putea în toate, cu bună cucernicie şi cu cinste,
spălîndu-le mîinile şi picioarele şi părul cel plin de praf curăţindu-l,
ştergînd sîngele lor şi rănile lor legîndu-le cu petece curate. Apoi, dînd fiecăruia
hrană şi băutură, se întorcea la casa sa.
Astfel, adeseori ieşind şi întorcîndu-se, nu s-a tăinuit de bărbatul ei,
căci el a cunoscut că cerceta temniţele. De aceea şi mai mult s-a mîniat asupra
ei, pentru că nu voia să ştie de unirea nunţii şi mult o necăjea pe dînsa.
Aflînd el de la slujnica care îi urma ei - acea ticăloasă i-a spus lui toate -
pentru aceea, bătînd rău pe Anastasia, a închis-o într-o casă şi a pus strajă,
ca piciorul ei să nu mai calce afară. Sfînta se mîhnea cu duhul pentru robii lui
Hristos, căci nu mai putea să-i cerceteze, nici să le slujească, nici să le
deie cele de trebuinţă. Dar mai mult o durea inima pentru dascălul ei, Sfîntul
Hrisogon, fiindcă nu-l vedea, pentru că acel sfînt doi ani avea de cînd era în
temniţă, răbdînd fel de fel de munci. Adeseori ea mergea la dînsul cînd era
slobodă, iar acum nu-i mai era cu putinţă, fiind închisă şi străjuită. În acea
vreme a început bărbatul ei a o necăji mult, mai ales după ce a murit tatăl ei,
ca să-i ia toată averea părintească, ce rămăsese Anastasiei ca moştenire, ca
unei fiice pentru că Pretextat nu avea feciori mai mulţi, nici neamuri. Atunci
Pomplie, urînd pe Anastasia, pentru că nu răspundea dorinţei lui cele trupeşti,
cugeta să o omoare, ca toată averea ei să o moştenească şi, luîndu-şi altă
femeie, să o aducă în bunătăţile cele străine. Deci ca pe o roabă o socotea pe
sfînta fecioară, necăjind-o în toate zilele şi muncind-o, care lucru se
adevereşte din scrisoarea ei scrisă în taină către Sfîntul Hrisogon şi trimisă
printr-o bătrînă, într- acest chip zicînd:
"Sfîntului și mărturisitorului lui Hristos, Hrisogon, scrie
Anastasia. Deşi tatăl meu era închinător de idoli, maica mea, Fausta, totdeauna
a avut bună credinţă şi a vieţuit creştineşte. Ea chiar din scutece, m-a făcut
a fi creştină, iar după plecarea ei din această viaţă, cu greu jug şi fără de
voie m-am însoţit cu un bărbat, care e fur de cele sfinte, de la al cărui pat,
prin milostivirea lui Dumnezeu, cu prefacerea bolii, fug ziua şi noaptea în
urma Domnului meu Iisus Hristos. Iar bărbatul care se laudă cu moştenirea mea,
o cheltuieşte cu nevrednicii şi necuraţii închinători de idoli, iar pe mine ca
pe o vrăjitoare şi străină de cele sfinte, cu grele străji m-a robit, încît
aştept a muri şi nu mi-a rămas altceva decît numai dîndu-mi sufletul, să cad
moartă. Şi chiar de mă voi bucura întru moarte pentru mărturisirea Domnului meu
Iisus Hristos, însă de aceasta mă mîhnesc foarte mult, căci toată bogăţia mea,
cea făgăduită lui Dumnezeu, o văd cheltuită de mîinile străinilor şi păgînilor.
Pentru aceasta te rog pe tine o! omule al lui Dumnezeu, roagă cu sîrguinţă pe
Stăpînul Hristos, pentru ca pe bărbatul meu sau să-l lase să vieţuiască dacă
mai înainte vede că se va face cîndva creştin sau de are astfel a petrece în
necredinţă, apoi să-i poruncească să iasă dintre cei vii şi să dea loc altora,
care cinstesc pe Dumnezeu. Căci mai bine-i este a muri, decît a nu mărturisi pe
Fiul lui Dumnezeu şi celor ce-L mărturisesc pe El a le face împiedicare, de
care Însuşi Hristos este martor. Iar de mă voi elibera, voi merge pe urmele
sfinţilor şi mă voi îngriji pentru dînşii cu sîrguinţă, precum am şi început.
Închinăciune ţie, bărbatule al lui Dumnezeu şi pe mine mă pomeneşte".
Apoi Anastasia a primit această scrisoare: "Hrisogon, scrie
Anastasiei: Ţie, care te învăluieşti în mijlocul viforului şi al tulburării
lumii acesteia, degrabă îţi va veni Hristos, Cel ce umblă pe ape şi vînturile
cele diavoleşti, care s-au sculat asupra ta, le va alina numai cu un cuvînt al
poruncii Sale. Deci, fiind cu răbdare ca în mijlocul mării, aşteaptă pe
Hristos, Care va veni la tine şi întru tine însăţi să strigi ca proorocul,
zicînd: Pentru ce eşti mîhnit sufletul meu şi pentru ce mă tulburi?
Nădăjduieşte spre Dumnezeu, că mă voi mărturisi Lui, mîntuirea mea şi Dumnezeul
meu. Aşteaptă îndoit darul de la Dumnezeu, căci şi vremelnica moştenire ţi se
va întoarce ţie şi cea cerească ţi se va pregăti. Iar Domnul va îndelunga
facerea Sa de bine, ca să nu se pară că sînt neînsemnate cele date nouă de la
El. Vezi şi nu te tulbura de aceasta, pentru că celor ce vieţuiesc cu dreaptă
credinţă li se aduc asupra cele potrivnice, căci nu te păgubeşti, ci te
ispiteşti de la Domnul. Şi aceasta să ştii, că nu este fără primejdie apărarea
ce se face prin ajutorul omenesc, căci grăieşte Scriptura: Blestemat este omul
care nădăjduieşte spre om şi binecuvîntat este cel ce nădăjduieşte spre Domnul.
Păzeşte-te bine şi cu trezire, de tot păcatul şi de la Însuşi Dumnezeu caută
mîngîiere, ale Cărui porunci păzeşti. Pentru că degrabă se va întoarce peste
tine vreme paşnică şi, ca după o noapte întunecată, vei primi lumina zilei
celei purtătoare de flori. Şi ca după o iarnă ce a trecut, vor veni ţie zile
senine de aur.
Astfel tuturor celor ce pătimesc pentru numele lui Hristos să le dai
mîngîiere vremelnică şi însăţi, fără îndoire, te vei învrednici mîngîierii
celei veşnice. Mîntuieşte-te întru Domnul şi pentru mine te roagă". Peste
puţină vreme, iarăşi fiind chinuită de moarte de către bărbatul cel cu obicei
rău şi păgîn, a scris către sfîntul astfel: "Mărturisitorului lui Hristos,
Hrisogon, scrie Anastasia: Sfîrşitul trupului meu a venit. Pomeneşte-mă ca să
primească Domnul sufletul meu, căci pentru a Lui dragoste pătimesc acestea ce
vei auzi din gura acestei bătrîne".
Sfîntul Hrisogon a răspuns: "Hrisogon scrie Anastasiei: Totdeauna
înaintea luminii merge întunericul, după boală se întoarce sănătatea şi după
moarte se făgăduieşte viaţă. Cu un sfîrşit se încheie cele potrivnice ale
lumii, ca şi cele cu bună norocire, astfel încît nu prin nevoi să domnească
deznădăjduirea, nici prin bucuria cea deşartă, înălţarea. Una este marea pe
care umblă bărcile trupurilor noastre şi de o cîrmă se conduc sufletele noastre
prin înotare. Bărcile unora fiind tari, trec valurile fără vătămare, iar ale
altora fiind slabe, chiar la ţărm sînt aproape de înecare, căci aproape este
vremea ca să piară cei ce nu cugetă a veni la ţărm mîntuitor. Iar tu, o!
slujitoarea lui Hristos, cea fără de prihană, leagă-te cu tot gîndul de crucea
lui Hristos şi te pregăteşte spre lucrul Domnului şi după ce vei sluji, după
dorinţa ta, cu mucenicească prăznuire, vei trece către Hristos".
Cu această scrisoare a proorocit Sfîntul Hrisogon despre grabnica
pierzare a lui Pomplie, bărbatul ei cel rău; pentru că în zilele acelea s-a
trimis de împăratul cu scrisori către împăratul perşilor şi, avînd a merge pe
mare, s-a scufundat şi s-a înecat de un vifor ce s-a ridicat fără veste. Aşa a
pierit, ticălosul cu sunet, iar Sfînta Anastasia s-a izbăvit ca pasărea din
cursa celui ce vînează, avîndu-şi curată fecioria sa. Apoi, şi-a primit toată
moştenirea ce-i rămăsese de la părinţii ei şi a început iarăşi, neoprită de
nimeni, a merge pe la închisori şi pe la temniţe, slujind sfinţilor,
răbdătorilor de chinuri ai lui Hristos, nu numai cu averea, ci şi cu priceperea
sa mîngîindu-i cu cuvinte folositoare şi deşteptîndu-i la bărbăţie, la răbdare
şi la înfruntarea morţii pentru Hristos.
În acea vreme, împăratul Diocleţian, zăbovind în Acvileia şi
îngrijindu-se despre aceasta cu sîrguinţă, ca nici unul din creştini să se
tăinuiască ori să scape din mîinile lui, i s-a vestit de la Roma că s-au umplut
temniţele de mulţime de creştini, pe care în multe feluri muncindu-i, nu se
leapădă de Hristosul lor, şi că toţi au învăţător pe Hrisogon, pe care-l
ascultă, ţinîndu-se de învăţătura lui. Împăratul a poruncit ca toţi să fie daţi
la munci şi la moarte, iar Hrisogon să se trimită la dînsul, căci socotea că
dacă va birui pe Hrisogon, apoi va birui şi pe ceilalţi creştini.
Deci, fiind dus Sfîntul Hrisogon la împărat spre întrebare, îi urma lui
de departe şi Anastasia. Văzîndu-l împăratul, mai întîi a vorbit cu dînsul cu
cuvinte blînde, zicîndu-i: "Primeşte sfatul meu cel bun o! Hrisogoane, şi
te împărtăşeşte credinţei noastre. Fă cele plăcute zeilor şi îţi alege cele de
bucurie, decît cele de nevoi, cum şi cele de folos, mai vîrtos decît cele
nefolositoare şi să ştii că, nu numai de muncă vei scăpa, ci îţi vom dărui
lumina cea dulce şi îndată te vom pune eparh al cetăţii celei mari, adică peste
Roma".
Sfîntul a răspuns: "Eu un Dumnezeu am cunoscut şi pe El îl socotesc
mai dulce decît toată lumina, mai iubit decît toată viaţa şi mai de folos decît
toate comorile. În El cred cu inima şi cu gura Îl mărturisesc, cu sufletul Îl
cinstesc şi genunchii mei spre El îmi plec, înaintea tuturor. Iar mulţimea
zeilor tăi, basmele şi pe diavol niciodată nu-i voi cinsti, ca şi Socrat, care
zice: Se cuvine a fugi de aceia cu toată tăria, că sînt înşelători de oameni şi
dovediţi ca pierzători de suflete. Iar darurile şi cinstirile cele făgăduite de
tine mie, nu le socotesc mai bune decît visul şi umbra".
Deci, neputînd a răbda mai mult împăratul nişte graiuri ca acestea ale
lui Hrisogon, a poruncit ostaşilor să-l ia şi, ducîndu-l într-un loc pustiu,
să-i taie capul. Şi aceasta făcîndu-se, a aruncat trupul său în mare, iar în
acele părţi unde l-a aruncat, nu departe, era preotul Zoil, bărbat sfînt şi
trei fecioare surori cu trupul şi cu duhul, adică Agapi, Hionia şi Irina. Acel
preot, prin oarecare descoperire dumnezeiască, înştiinţîndu- se despre trupul
Sfîntului Hrisogon, l-a luat împreună cu capul şi, punîndu-l într-un sicriu,
l-a ascuns în casa sa.
La treizeci de zile i s-a arătat Sfîntul Hrisogon în vis, zicîndu-i:
"Să ştii că într-aceste nouă zile, acele trei fecioare ale lui Hristos,
care vieţuiesc lîngă tine, vor fi luate spre mucenicie, iar tu spune roabei
Domnului, Anastasia, ca să aibă grijă de dînsele, deşteptîndu-le către nevoinţa
cea cu bărbăţie, pînă cînd se vor încununa prin pătimire. Iar tu să fii cu bună
nădejde că vei primi roadele cele dulci ale ostenelilor tale. Căci degrabă te
vei libera de aici şi te vei duce către Hristos, împreună cu cei ce au pătimit
pentru El". Şi s-a făcut această descoperire şi Sfintei Anastasia, care,
fiind îndemnată de Duhul lui Dumnezeu, a venit la casa preotului, pe care
niciodată nu-l ştia şi l-a întrebat: "Unde sînt fecioarele acelea, despre
care i s-a descoperit lui în vedenie că vor să aibă sfîrşit mucenicesc?"
Deci, aflînd casa lor, cu dragoste a vieţuit o noapte cu ele, spunîndu-le multe
cuvinte mîntuitoare de suflet şi pline de dumnezeiască dragoste, prin care le
deştepta a răbda cu bărbăţie, pînă la sînge, pentru Mirele lor Hristos. Apoi a
văzut şi moaştele Sfîntului Hrisogon, mucenicul lui Hristos şi al său iubit
dascăl, plîngînd lîngă dînsele cu lacrimi fierbinţi, încredinţîndu-se
rugăciunilor lui. După aceea s-a întors în Acvileia şi s-a făcut precum a zis
Sfîntul Hrisogon preotului Zoil în vis, căci acel preot, în curgerea celor nouă
zile, s-a mutat către Domnul. Împăratul cel fărădelege, auzind de cele trei
fecioare, a poruncit să le aducă la privelişte. Întîi a început a le momi cu
blîndeţe, lăudîndu-le cu cuvinte linguşitoare pentru frumuseţea lor,
făgăduindu-le să le mărite după bărbaţi de bun neam şi bogaţi şi să le
dăruiască multe şi mari daruri, dacă se vor închina idolilor.
Cea mai mare în vîrstă, care se chema Agapi, ca să-şi arate dragostea sa
către Dumnezeu, cu multă îndrăzneală a răspuns: "Să nu pui nicidecum în
mintea ta, o! împărate, că ne vom înfricoşa de muncile cele cumplite sau de
moartea cea aspră sau că ne va birui pe noi strălucirea neamului sau că ne vom
mîhni pentru frumuseţea trupului, sau că vei slăbi cu momeli tăria sufletului
nostru, ca să vindem buna-credinţă. Cu cît ne vei munci mai cumplit, cu atît ne
vei folosi mai mult".
Deci, văzînd împăratul atîta îndrăzneală a acelei fecioare s-a mîniat
şi, avînd trebuinţă a se duce în Macedonia, le-a închis în temniţă. Apoi a
poruncit lui Dulţie, eparhul, ca să le ispitească cu sîrguinţă şi să le
muncească cu felurite munci. Anastasia, împreună pătimitoarea, după obiceiul ei
umblînd pe la cei ce pătimeau prin închisori, îndată a venit şi la sfintele
fecioare, pe care le-a mîngîiat cu nădejdea ajutorului celui nedepărtat al lui
Hristos şi cu biruinţă asupra vrăjmaşului. Iar răul Dulţie, fiind foarte
desfrînat şi înverşunat, văzînd frumuseţea celor trei fecioare, a voit să le
batjocorească. Deci s-a dus singur la temniţă, ca să împlinească cu fapta
lucrul cel cugetat, dar Dumnezeu, vrînd să izbăvească pe roabele Sale de o
ispită ca aceea, l-a făcut să greşească locul şi, socotind că intră în temniţă,
a intrat în bucătărie, unde erau vase multe mînjite, pe care îmbrăţişîndu-le şi
sărutîndu-le ca un beat, socotind că erau acolo fecioarele acelea, s-a făcut
negru, fiind plin de funingine pe toată faţa.
După aceea, ieşind afară ca să meargă la palatul său, nimeni nu l-a
cunoscut că este eparhul, ci socotea că este un ieşit din minţi şi îndrăcit.
Unii rîdeau de dînsul, iar alţii îl băteau ca pe un ieşit din minţi. Ajungînd
cu multă greutate la palat nu-l lăsau ostaşii să intre înăuntru, ci îl
împingeau afară şi îi dau ghionturi, pentru că nimeni nu credea să fie eparhul.
Tîrziu, de-abia rudeniile sale l-au cunoscut şi l-au adus în casa sa şi, după
ce şi-a venit în simţiri, zicea că i-au făcut aceasta creştinii cu farmecele,
mîniindu-se asupra lor foarte mult. Deci a adus pe cele trei fecioare înaintea
lui şi a poruncit să le dezbrace de haine şi să le dezgolească cu totul ca să
le poarte prin tîrg, spre răzbunarea ruşinării lui. Dar o! lucrurile Tale cele
slăvite Doamne, Ziditorule al toate! s-au făcut cămăşile lor ca nişte piei şi
s-au lipit aşa de trupurile lor, încît n-au putut nicidecum să le dezvelească
muncitorii şi toţi s-au înspăimîntat de o minune înfricoşată ca aceea.
Încă şi altă minune a urmat, căci dintr-această pricină a orbit eparhul,
prin puterea cerească, încît ridicîndu-l de pe scaun, ca pe o iarbă
neînsufleţită, l-au pus în pat, iar în locul lui a venit eparh, de la împărat,
un altul cu numele Sisinie. Acesta a aruncat în foc pe Sfînta Agapi şi pe
Hionia, unde s-au şi sfîrşit, dîndu-şi sufletele lui Dumnezeu, iar trupurile
lor au rămas în foc, întregi şi nevătămate, neatingîndu-se focul nici de părul
lor şi nici de haine. Drept aceea, iubitoarea de mucenici Anastasia a luat
sfintele lor moaşte şi le-a îngropat cu multă evlavie, rugîndu-se lui Dumnezeu
totdeauna să o învrednicească şi pe dînsa a lua cununa cea mucenicească.
Pe Sfînta Irina o momea, de asemenea, Sisinie eparhul şi o îndemna ca să
jertfească; dar ea, nesupunîndu- se, a început a o înfricoşa. Apoi văzînd că nu
se supune, a zis către dînsa: "Să ştii că de nu mă vei asculta te voi pune
la un loc arătat şi văzut de tot poporul, unde să vină fiecare să te
batjocorească şi să-ţi spurce sufletul şi trupul". Iar ea a răspuns:
"Nădăjduiesc în Stăpînul meu Iisus Hristos, că-mi va izbăvi picioarele
mele de cursele tale şi va păzi sufletul meu neîntinat, iar dacă mă voi întina
cu sila, pentru aceasta nicidecum n-am păcat, că fără de voia mea se
face".
Atunci ighemonul a dat-o pe dînsa ostaşilor s-o ducă la casa de
desfrînare şi a poruncit să meargă la dînsa, fără de sfială, oricare ar voi.
Dar Dumnezeu n-a zăbovit, ci a trimis pe sfinţii săi îngeri ca pe nişte ostaşi
şi au dus-o pe dînsa deasupra unui munte, parcă în ciuda ighemonului, care,
văzînd o minune ca aceasta, n-a încetat cel neputincios de a face război cu
Atotputernicul Dumnezeu şi alerga nebunul la munte călare, ca să o ia cu sila.
Şi iarăşi a urmat o minune, căci vedea pe fecioara de departe, dar nu putea să
se apropie nicidecum de dînsa, că îl împiedica o putere dumnezeiească nevăzută,
ca şi cum ar fi fost înaintea lui un zid nebiruit. Apoi avînd ochi, nu vedea şi
alerga împrejurul muntelui, pipăind fără folos şi s-a muncit în deşert, pînă
seara rătăcind. Atunci un ostaş aruncînd cu săgeata asupra muceniţei a trecut
aceea printr- însa, astfel voind Dumnezeu. Iar sfînta, mulţumind lui Hristos că
a păzit-o pe dînsa fără prihană, şi-a dat în mîinile Lui fericitul său suflet.
După ce s-a dus ighemonul, Sfînta Anastasia a luat moaştele ei şi le-a îngropat
împreună cu celelalte, cu cinste şi cu mirositoare tămîieri.
Apoi Sfînta Anastasia umbla din cetate în cetate şi din latură în
latură, slujind sfinţilor care erau ţinuţi prin legături, chivernisind cu
averile sale pe legaţii lui Hristos de mîncare, de băutură şi de toate
doctoriile, făcînd uşurare celor ce erau în strîmtorare mare şi celor ce
slăbeau cu trupul cumpărîndu-le cu aur uşurarea din legăturile cele grele şi de
lungă vreme. Pentru această pricină, ea s-a numit vindecătoare de răni, căci pe
mulţi i-a dezlegat în taină din legături. Prin purtarea sa de grijă multora a
adus uşurare, pe mulţi i-a tămăduit de răni nevindecate, ostenindu-se cu
mîinile sale şi doftorind pe mulţi care erau pe jumătate morţi, apoi, prin slujirea
sa i-a înviat şi i-a dăruit sănătoşi pentru muncile ce erau să vină. Sfînta
Anastasia învăţase şi meşteşugul doftoriei şi singură tămăduia pe cei răniţi şi
pe mîinile sale îi purta pe aceia, care nu puteau să-şi ţină nici picioarele,
nici mîinile, avîndu-le sfărîmate şi rănite pentru Hristos.
Apoi singură le dădea acelora hrană în gură, îi adăpa şi le oblojea
rănile şi bubele. Aceasta îi era ei spre mare bucurie şi veselie, de a sluji cu
osîrdie, ca Însuşi lui Hristos, acelora care pătimeau pentru mărturisirea
numelui celui preadulce al Domnului. Pentru aceasta cu tot cugetul se îngrijea,
în toate chipurile se sîrguia şi întru aceasta se ostenea cu toată tăria,
biruind neputinţa firii sale, cu tăria sufletului, cu bărbăţia şi cu dragostea
către Dumnezu şi către cei de aproape; iar mai vîrtos către sfinţii pătimitori,
care totdeauna sînt aproape de Dumnezeu, despre care zicea împreună cu David:
Iar mie foarte îmi sînt cinstiţi, prietenii tăi, Dumnezeule.
Mergînd Sfînta Anastasia, vindecătoarea de răni, în Macedonia şi acolo,
îndeletnicindu-se în obişnuita slujire a sfinţilor, a făcut cunoştinţă cu o
văduvă foarte tînără cu numele Teodotia, care era cu neamul din părţile
Bitiniei, din cetatea Niceea. Aceasta a rămas văduvă cu trei prunci, după
bărbatul său care murise şi îşi avea locaşul în Macedonia, petrecîndu-şi zilele
văduviei sale cu bună-credinţă şi întru creştinească mărturisire. Fericita
Anastasia era găzduită de multe ori la aceea văduvă, iubind-o ca pe o roabă
credincioasă a lui Hristos şi mîngîindu-se împreună cu dînsa, prin cuvinte
înţelepte, pentru dragostea lui Dumnezeu - pentru care, o! cît de mulţi sfinţi
şi-au pus cu osîrdie sufletele lor! După cîtăva vreme, Teodotia a fost
cunoscută că e creştină, deci au prins-o şi au dus-o la împărat, care a supus-o
întrebărilor. Unul din cei de faţă, cu numele de Levcadie, rănit fiind de
frumuseţea ei, a rugat pe împărat să i-o dea de femeie şi să nu o piardă pe ea.
Împăratul s-a învoit îndată la cererea lui, nădăjduind că mai degrabă va reuşi
bărbatul acela s-o întoarcă spre zei.
Deci, luînd Levcadie în casa sa pe Teodotia, împreună cu fiii săi, ce
n-a făcut ca s-o amăgească? A rugat- o, sfătuind-o, momind-o şi îngrozind-o ca
să facă aceste două: adică, să se lepede de Hristos şi să voiască a fi lui femeie.
Iar Teodotia răspundea: "De pofteşti bogăţiile mele, iată, toate ţi le dau
de bună voie, iar de te sîrguieşti a mă avea pe mine de femeie, nu nădăjdui, ci
lasă-mă să slujesc lui Hristos, ca în locul tuturor bogăţiilor, numai pe
Hristos să-l moştenesc. Iar dacă, iubind frumuseţea mea, mă pofteşti şi te
nevoieşti a mă întoarce de la Hristosul meu, apoi să ştii că alegi lucrurile
cele cu neputinţă; căci mai lesne vei schimba frumuseţea mea în urîciune şi
viaţa în moarte, decît să poţi întoarce mintea mea de la Hristos şi să mă aduci
spre a voi nunta cu tine".
În acele zile Levcadie, a avut nevoie a merge cu împăratul care se ducea
undeva. Deci s-a dus, lăsînd pe Teodotia în casa sa şi a zăbovit în acea cale
multă vreme. Astfel Teodotia, avînd puţină linişte, slujea împreună cu Sfînta
Anastasia, celor legaţi; pe cei bolnavi tămăduindu-i, pe cei morţi îngropîndu-i
şi pe cei vii întărindu-i spre mai mari nevoinţe. Şi iarăşi s-a vestit lui
Diocleţian că s-au umplut temniţele de prin cetăţi de creştini şi nu mai este
loc pentru alţii. Atunci, păgînul tiran a poruncit ca să-i piardă pe toţi
într-o noapte, ca să deşerte temniţele pentru primirea altor creştini. Şi aşa a
fost rînduită o noapte pentru acel lucru rău, cînd mulţime mare de mucenici au
fost trimişi la Hristos, către ziua cea neînserată. Pe unii i-au ucis cu sabia,
pe alţii i-a înecat apa, pe alţii i-au ars cuptoarele cele de foc, iar pe alţii
i-au primit de vii sînurile pămîntului. Apoi săpînd şanţuri şi gropi adînci,
i-a aruncat acolo de vii şi i-a astupat cu pămînt şi cu pietre, ale căror nume
se află scrise în cartea vieţii şi singur Dumnezeu le ştie.
A doua zi, iubitoarea de mucenici, fericita Anastasia, venind după
obiceiul ei la una din temniţe şi neaflînd pe nimeni, a umplut văzduhul de
plîngere şi de tînguire. Şi, fiind întrebată de ostaşii ce se întîmplaseră
acolo, pentru ce se tînguieşte astfel, ea a răspuns: "Caut pe robii
Dumnezeului meu, care erau ieri într-această temniţă şi acum nu ştiu unde
sînt". Iar ei aflînd că este creştină, îndată au luat-o şi au dus- o la
Flor, ighemonul Iliricului şi întrebînd-o ighemonul dacă este creştină, ea a
răspuns: "Cu adevărat sînt creştină şi ceea ce-ţi este urîciune, aceea îmi
este iubit, iar numele creştinesc, care la voi este de hulă, acela îmi este de
cinste şi de laudă".
După ce s-a înştiinţat ighemonul despre patria şi despre bunul ei neam,
fiind din Roma şi din neam luminat, a întrebat-o:
"Dar ce te-a silit pe tine la aceasta de ai lăsat Roma, patria cea
preaslăvită şi ai venit aici?" Răspuns-a sfînta: "Ce altceva, decît
glasul Domnului meu, Cel ce mă cheamă către El, că, Aceluia urmînd, am lăsat
patria şi prieteni şi luînd crucea Hristosului meu, cu picioarele grabnice şi
vesele am pornit în urma Lui". Zis-a ighemonul: "Unde este Acela pe
Care Îl numeşti Hristos?" Răspuns-a sfînta: "Nu este loc care să nu
aibă pe Hristos, căci este în cer, este în mare, este pe pămînt, este încă şi
în toţi cei ce-L cheamă şi se tem de El, luminîndu-i la minte şi totdeauna
petrecînd împreună cu dînşii". Zis-a ighemonul: "Unde sînt aceia care
se tem de Hristosul tău, despre Care grăieşti? Spune nouă ca să-i ştim".
Sfînta a răspuns: "Pînă acum au fost împreună cu noi pe pămînt cu trupul,
iar acum lăsînd cele de jos, sînt în ceruri şi privesc la noi din înălţime.
Pentru că moartea ce au primit pentru Hristos, le-a mijlocit aceasta, într-al
căror număr doresc să fiu numărată şi eu şi poftesc a merge pe aceeaşi cale, pe
care au mers ei". Neputînd ighemonul a-i face vreun rău, fiind romană de
neam mare, mai înainte pînă nu va înştiinţa pe împărat pentru dînsa, a scris
toate cele ce ştia despre Anastasia şi a trimis la Diocleţian. El ştia prea
bine pe părinţi, pe bărbatul ei şi pe dînsa şi, înţelegînd cum că risipeşte
averea rămasă de la părinţii săi, miluind pe creştinii cei săraci, vrînd s-o ia
de la dînsa, ca s-o moştenească el, a poruncit s-o aducă înaintea sa. Văzînd-o,
îndată a început a o întreba de avere, iubind mai mult bogăţia decît pe zeii
săi. Şi zicea: "Unde sînt vistieriile care ţi-au rămas de la tatăl tău?"
Sfînta a răspuns: "De mi-ar fi rămas ceva din vistieriile şi averile
moştenite, prin care aş fi putut sluji mai mult robilor Hristosului meu, apoi
nu m-aş fi dat în mîinile celor ce caută sînge creştinesc. Dar de vreme ce
le-am împărţit pe toate, precum se cădea şi mi-a rămas numai singur trupul,
acum şi pe dînsul mă sîrguiesc a-l aduce în dar Hristosului meu".
Împăratul văzînd vorba ei cea liberă şi, pricepînd într-însa mărimea
sufletului cel cu bărbăţie, apoi, nenădăjduind a o birui cu cuvinte, nici a lua
ceva din bogăţia ei, de a cărei împărţire auzise, se temea a se da mai mult în
vorbă cu dînsa, ca să nu fie ruşinat de cuvintele ei cele înţelepte. Deci a
poruncit să o ducă la eparh, zicînd: "Nu se cuvine mărimii împărăteşti a
vorbi cu o femeie fără minte". Şi a început eparhul a vorbi către dînsa cu
cuvinte de pace, zicînd: "Pentru ce, o! femeie, nu voieşti a aduce jertfă
zeilor, precum aducea tatăl tău şi de ce, lăsîndu-i pe dînşii, cinsteşti pe
Hristos? Ori nu ştii că S-a născut din iudei şi a fost omorît de ei ca un
făcător de rele?" Anastasia zise: "Şi eu am avut în casa mea zei şi
zeiţe de aur, de argint şi de aramă şi i-am văzut că sînt deşerţi, fiind numai
odihnă a păsărilor, sălaş al păianjenilor şi al muştelor. De aceea, luîndu-i,
i-am aruncat în foc, scăpîndu-i de necinstea păsărilor, a păianjenilor şi a
muştelor şi mi-au ieşit din foc bani de aur, de argint şi de aramă. Cu acei
bani am hrănit pe mulţi flămînzi, pe cei goi i-am îmbrăcat, pe cei neputincioşi
i-am ajutat şi pe cei ce le trebuiau cîte ceva i-am îndestulat; şi aşa pe zeii
cei ce stau deşerţi şi fără nici o treabă, i-am făcut multora de trebuinţă".
Eparhul a strigat cu mînie: "Acest lucru al tău, fără de Dumnezeu,
nici nu voiesc a-l auzi cu urechile".
Sfînta, rîzînd, a zis: "Mă mir de înţelepciunea ta, o!
judecătorule, că numeşti faptele mele fără de Dumnezeu. Căci, de ar fi fost în
acei idoli fără suflet măcar numai o simţire sau o putere oarecare, apoi ce
i-ar fi oprit a se scăpa din mîinile celor ce-i sfărîmau sau să facă izbînda
asupra acelora sau chiar de la voi să fi cerut ajutor? Dar nici ei singuri nu
ştiau că rabdă ceva". Judecătorul, tăind vorba, a zis:
"Preadumnezeiescul nostru împărat a poruncit ca toate cuvintele
deşarte lăsîndu-le, din două să alegi una: sau să te pleci să jertfeşti zeilor,
sau să te pierdem rău". Sfînta a răspuns: "A muri pentru Hristos nu
este pieire, ci odihnă în viaţa cea veşnică".
După mai multe cuvinte zise unul împotriva altuia, eparhul, văzînd că
sfînta este neînduplecată, s-a dus şi a spus împăratului. Diocleţian,
mîniindu-se foarte şi gîndindu-se ce va face cu dînsa, unul din sfetnici l-a
sfătuit ca s-o dea lui Ulpian, arhiereul Capitoliei, ca acela sau cu cuvinte să
o înduplece sau să o silească prin munci, iar de nu se va pleca, să o piardă
prin moarte şi toată averea ei, cîtă a mai rămas, să se ia la Capitoliu.
Plăcîndu-i împăratului acest sfat, a trimis îndată pe Anastasia lui Ulpian, mai
marele tuturor slujitorilor idoleşti.
Luînd-o, Ulpian a dus-o cu cinste în casa sa, vrînd cu vicleşug a o
îndupleca mai lesne decît cu îngroziri. Şi, după multe vorbe sfătuitoare şi
linguşitoare, a pus înaintea ei de amîndouă părţile lucruri potrivnice, toate
cele frumoase ale lumii acesteia şi toate uneltele de muncă, care sînt
înfricoşate vederii. De o parte pietre scumpe, iar de alta săbii ascuţite de
amîndouă părţile; aici paturi de aur şi de cristal, împodobite cu aşternuturi
de mult preţ, iar dincolo paturi de fier arse, pline de cărbuni aprinşi. De o
parte gherdanuri, cercei şi diferite feluri de podoabe de aur şi de mărgăritar,
iar de alta obezi, lanţuri şi legături de fier; aici oglinzi luminate şi toate
cele ce sînt de trebuinţă spre împodobirea femeiască, iar acolo piepteni de
fier, gătiţi spre dărăpănarea trupului, cleşti şi ţepi de fier pentru ruperea
lui. De o parte haine frumoase şi foarte scumpe, iar de alta hîrburi şi pînze
aspre cu care s-au obişnuit muncitorii a freca rănile mucenicilor.
Pentru ce a făcut aceasta acel om viclean şi maestru? Pentru ce a pus
împotriva celor frumoase, pe cele înfricoşate, împotriva celor de bucurie, cele
de scîrbă şi împotriva celor moi, pe cele aspre? Ori ca să înşele, ori ca să
înfricoşeze cu acestea pe mireasa lui Hristos, care nu băga seamă de amîndouă:
nici pe cele frumoase nu le poftea, nici de cele aspre nu se temea ca să fugă,
ci se pleca cu mai mare voinţă spre uneltele de muncă, decît către podoabele
cele scumpe femeieşti. Şi ce a sporit ticălosul? Numai în ceea ce zicea
proorocul: "şi a minţit strîmbătatea". Căci toate acelea neştiind el,
le-a rînduit spre a sa ruşinare şi înfruntare, iar de aici s-a văzut cea mai
mare bărbăţie şi dragoste pentru Hristos. Apoi că scornirea şi măiestria lui
este deşartă şi în zadar şi-a arătat vicleşugul şi înşelăciunea. Şi a zis el
către sfîntă: "Alegeţi din amîndouă părţile ceea ce doreşti".
Atunci Anastasia, căutînd spre cele lumeşti, a zis: "Ale tale sînt
acelea, diavole şi ale celor ce slujesc ţie, cu care împreună vei fi dat
veşnicei pierzări". Apoi, uitîndu-se la lanţuri şi la toate uneltele de
muncă a zis: "Cu acestea, înfăşurîndu-mă, mai frumoasă şi mai plăcută mă
voi face şi mă voi arăta lui Hristos, preaiubitul meu Mire, pe acestea le
voiesc, iar pe acelea le trec cu vederea. Pe acestea le caut, iar de acelea mă
lepăd, pe acestea le iubesc pentru Domnul meu cel iubit, iar pe acelea le urăsc
şi le scuip. Arhiereul, cruţînd-o şi sperînd încă, i-a dat trei zile de
gîndire. Dar muceniţei, părîndu-i greu aceasta, a zis: "Pentru ce întîrzii
vremea, pentru ce nu mă munceşti îndată? Ce mai voieşti să auzi de la mine,
decît aceasta ce zic acum: zeilor tăi nu voi jertfi, iar voii tale şi
împăratului tău, nu mă voi supune, ci voi aduce laudă şi jertfă Împăratului
cerurilor, Dumnezeului meu celui fără de moarte, pentru Care îmi pun sufletul
şi trec cu vederea muncile tale, ca să cîştig pe Hristos, Care este viaţă
veşnică?"
Arhiereul idolesc a zis: "Au doară şi tu îţi alegi moarte asemenea
cu a Hristosului tău, nebuno?" Iar muceniţa, auzind de moartea lui
Hristos, s-a umplut de bucurie şi a zis: "Amin, amin, fie mie aceasta,
Hristoase, Împărate!" Atunci a întrebat arhiereul: "Ce este cuvîntul
acesta, amin?". Răspuns-a sfînta": Tu nu eşti vrednic nici a înţelege
cuvîntul acesta, nici a-l grăi, că nimeni din cei cu minte, nu toarnă mirul cel
de mult preţ în vasul putred".
Deci, a poruncit Ulpian să o ducă pe dînsa pînă în trei zile la nişte
femei cunoscute ale ei, care îi erau mai înainte vecine şi prietene, ca să o
înduplece pe dînsa cu vorba lor şi să-i moaie inima ei, ca să se întoarcă la
zeii părinteşti. Şi ce nu-i făceau acele femei viclene şi necurate? Cîte
cuvinte, cîte sfaturi linguşitoare şi graiuri ispititoare care sînt obiceiurile
femeilor, nu turnau în urechile ei, aducîndu-i aminte de frumuseţile şi
dulceţile lumii acesteia? Dar ea n-a auzit nimic şi în cele trei zile n-a băgat
nimic în gură, nici apă, nici mîncare, ci a petrecut neîncetat strigînd în
inima sa către Hristos, Mirele său.
Văzînd Ulpian, după cele trei zile, pe Sfînta Anastasia că tot Îl
mărturiseşte pe Hristos, şi stă ca un stîlp neclintit, ca un munte nemişcat, a
judecat-o şi a dat-o la munci. Dar mai întîi a poftit ticălosul (rănindu-se de
frumuseţea ei) să întineze pe porumbiţa lui Hristos cea curată. Dar cînd a vrut
să se atingă de dînsa, îndată a orbit şi mare durere a cuprins capul lui, încît
răcnea ca un nebun şi striga către zeii săi, cerînd ajutor. Şi a poruncit să-l
ducă în capiştea idolească, nădăjduind că va dobîndi vindecare de la aceia
cărora le slujea, dar a primit în loc de ajutor, mai mare vătămare şi în loc de
viaţă, moarte. Că acolo rău şi-a lepădat sufletul său şi s-a dus în iad la zeii
săi şi a mers vestea despre minunea aceea la multe popoare, iar Sfînta Muceniţă
Anastasia a fost eliberată.
Ieşind de acolo, a mers la Teodotia, cea mai sus pomenită, sora ei
duhovnicească, care petrecea în casa lui Levcadie, comitul, şi i-a povestit
toate cu de-amănuntul cîte a răbdat şi minunea ce a făcut Dumnezeu, precum şi
mila ce a arătat spre dînsa. Apoi, după puţine zile, a venit şi comitul,
întorcîndu-se din Bitinia şi iarăşi silind-o în chipul cel dintîi pe Teodoti,
cu cuvinte bune şi cu îngroziri, o îndemna pe ea către amîndouă fărădelegile,
adică către necuraţii idoli şi către necurată nuntă. Văzînd cum că nimic nu
sporeşte, apoi înştiinţîndu-se şi despre Anastasia, care era acolo, s-a umplut
de mare mînie şi îndată luînd pe Anastasia şi legînd-o, a dat-o judecăţii. Pe
Teodotia, împreună cu copiii săi a trimis-o legată la Nichita, antipatul
Bitiniei, spunîndu-i prin scrisoare toate cele despre ea.
Adusă fiind fericita Teodotia la antipatul acela şi în divan fiind
întrebată şi fiind îngrozită cu munci grele, fiul ei cel mai mărişor, cu numele
Evod, a zis atunci: "Noi, o! judecătorule, nu ne temem de muncile
omeneşti, care s-au obişnuit a mijloci trupului nestricăciune, iar sufletului
nemurire, ci ne temem de Dumnezeu Care are putere să piardă sufletul şi trupul
în gheena cea de foc!" Iar judecătorul îndată a poruncit ca înaintea
maicii sale să-l bată pe copil cu vergi pînă la sînge. Maica, privind la aceea,
se bucura şi întărea pe fiul său cu cuvinte ca să rabde cu bărbăţie. După
aceasta a dat pe sfînta unui om desfrînat şi înverşunat, cu numele Ertac,
căruia îndată ce s-a apropiat de dînsa, i s-a schimbat faţa şi a început a-i
curge sînge din nas. Apoi a strigat către antipat: "Vai mie, cum am pus
mîna pe Teodotia, am văzut un tînăr încuviinţat şi preastrălucit, care mi-a dat
o palmă atît de tare încît mi-a zdrobit nările".
Acestea auzindu-le neînţelegătorul acela şi o minune ca aceasta
văzînd-o, în loc să cunoască pe Dumnezeu, Care păzeşte curăţenia celor cu
întreagă înţelepciune, el mai vîrtos a înnebunit şi nu a crezut, ci a socotit
că este vrăjitorie şi ispitea pe muceniţă cu înfricoşări, zicînd: "De nu
te vei închina nemuritorilor zei, vei vedea înjunghiaţi înaintea ta pe iubiţii
tăi fii". Iar sfînta a zis: "Aceasta o şi doresc, ca fiind vie, să
trimit către Stăpînul Hristos pe fiii mei, la limanul cel mîntuitor şi atunci
şi eu să le urmez, ca împreună să ne veselim totdeauna". Cuvintele acelea
foarte mult au tulburat pe tiran. Pentru aceea a poruncit să ardă un cuptor, în
care a intrat maica cu fiii, bucurîndu-se şi mulţumind Domnului. Şi astfel şi-
au dat sfintele lor suflete în preacuratele Lui mîini. În acest chip Sfînta
Teodotia, cu fiii săi, au primit fericitul sfîrşit.
Sfînta Anastasia, vindecătoarea de răni, în acea vreme era ţinută în
legături la ighemonul Iliricului. Acela fiind iubitor de aur şi auzind că
Anastasia este din cei bogaţi şi are avere multă, a chemat-o la o parte şi i- a
zis: "Te ştiu pe tine o, femeie, că eşti bogată şi eşti credincioasă.
Deci, ascultă porunca Hristosului tău, Care vă porunceşte să treceţi cu vederea
toate bogăţiile şi să vă faceţi săraci. Lasă-mi bogăţia ta, împlinind astfel
porunca lui Hristos şi din mîinile noastre te vei elibera; apoi, fără de temere
şi neoprită, vei sluji Dumnezeului tău".
Preaînţeleapta Anastasia la aceasta a răspuns cu bună înţelegere:
"Dar o! judecătorule, este în Evanghelie zis de Hristosul meu: Vindeţi
averea ta şi o dă săracilor şi vei avea comoară în cer. Dar tu, fiind bogat,
cine ar fi atît de nebun ca să-ţi dea ţie bogăţiile, care sînt ale săracilor.
Aceluia ce vieţuieşte în desfrînări şi mîncăruri bune, cine ar fi atît fără de
minte ca să-ţi dea ţie hrana celor flămînzi? De te voi vedea pe tine flămînd şi
însetat, gol şi bolnav şi aruncat în temniţă, atunci cu cuviinţă voi face ţie
ceea ce ni se porunceşte nouă de Hristos".
Ighemonul, mîniindu-se, a închis-o într-o temniţă întunecoasă şi a
chinuit-o cu foamea timp de treizeci de zile, dar ea se hrănea cu nădejdea
către Hristos, Domnul său, căci Acela îi era hrană dulce şi mîngîiere întru
strîmtorare. În toate nopţile i se arăta Sfînta muceniţă Teodotia, care umplea
inima ei de bucurie şi o întărea. Şi vorbind multe cu dînsa, odată a
întrebat-o: "Cum vine ea la dînsa după moarte?". Iar Teodotia i-a
spus că sufletelor mucenicilor li s-a dat acest dar deosebit de la Dumnezeu,
ca, după ducerea lor de la cele pămînteşti, să vină la cei care ar voi să
vorbească cu dînşii şi să-i mîngîie. După ce au trecut treizeci de zile,
văzînd-o ighemonul, că n-a slăbit de foame, ci este sănătoasă şi cu faţa
luminată, s-a mîniat asupra celor ce au străjuit-o, socotind că i-au dat hrană
şi, închizînd-o într-o temniţă mai întunecoasă, pecetluind- o cu pecetea sa şi
punînd strajă mai credincioasă, alte treizeci de zile a chinuit-o cu foame şi
cu sete. Iar ea ziua şi noaptea se hrănea şi se adăpa cu lacrimi, neîncetat rugîndu-se
lui Dumnezeu.
Scoţînd-o după aceasta şi văzînd neschimbarea feţii ei, a osîndit-o la
moarte, împreună cu alţi osîndiţi, pentru felurite faceri de rele, să se înece
în mare. Şi era între dînşii un bărbat drept- credincios, cu numele Evtihian,
care pentru Hristos fiind lipsit de toată averea sa, spre aceeaşi moarte îl
ducea. Deci, punîndu-i pe toţi în corabie, i-au dus pe mare. Ajungînd în
mijlocul mării, ostaşii s-au suit într-un barcă ce era pregătit pentru dînşii,
iar corabia cu osîndiţi, sfredelind-o în multe locuri şi făcînd-o să se
scufunde, ei au ieşit la mal.
Cînd era să se înece corabia,
deodată cei ce erau în corabie au văzut pe Sfînta muceniţă Teodotia îndreptînd
corabia către mal şi aşa au plutit fără primejdie. Toţi cei osîndiţi, văzînd acea
minune şi fiind mîntuiţi de înecare, au căzut la picioarele celor doi creştini,
adică înaintea lui Evtihian şi a Anastasiei, vrînd să se facă creştini. Deci,
ieşind fără vătămare la mal, au fost învăţaţi credinţa în Domnul nostru Iisus
Hristos de către cei doi şi s-au botezat. Toate sufletele care s-au
mîntuit de înecare şi au crezut în Hristos erau o sută douăzeci.
Înştiinţîndu-se despre aceasta ighemonul şi prinzîndu-i pe toţi, i-a pierdut cu
felurite chinuri. Iar pe Sfînta Muceniţă Anastasia a poruncit să o întindă
între patru stîlpi, să o lege şi să o ardă cu foc.
Astfel s-a săvîrşit nevoinţa pătimirii sale, fericita vindecătoare de
răni, dezlegîndu-se din legăturile cele trupeşti şi ducîndu-se către dorita
uşurare cerească. Iar sfîntul ei trup, cerîndu-l de la femeia ighemonului o
oarecare femeie dreptcredincioasă, cu numele Apolinaria, l-a luat nevătămat de
foc şi l-a pus în grădina casei sale. Apoi, după o vreme, încetînd prigoana, a
ridicat biserică peste mormîntul ei. După mulţi ani acele cinstite moaşte ale
Sfintei Muceniţe Anastasia au fost aduse în Constantinopol, spre apărarea şi
mîntuirea cetăţii şi întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, preamărit,
împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în veci. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu