Ce
iubitor e Dumnezeu cu copiii! Dar cine nu-i iubeşte pe copii? Cu cât trăieşte
omul mai mult, cu atât ajunge să-i îndrăgească mai tare pe copii. În ei se vede
o prospeţime a vieţii şi o curăţie a obiceiurilor pe care nu este cu putinţă să
nu le iubeşti. Unora le trece prin cap, privindu-i pe copii, că păcatul
strămoşesc nu există, că fiecare cade singur, atunci când creşte şi se
întâlneşte cu imboldurile potrivnice firii, pe care, i se pare lui, nu are cum
să le biruiască.
Fiecare
cade singur, însă păcatul strămoşesc oricum există.
Apostolul
Pavel vede în noi legea păcatului, care se împotriveşte legii minţii. Această
lege, la fel ca o sămânţă, nu se vede la început, ci mai apoi se vădeşte şi
trage la păcat. Astfel, cei născuţi din leproşi nu-şi vădesc boala până la o
anumită vârstă, iar apoi aceasta se arată şi începe să-i roadă la fel ca pe
părinţii lor. Dar unde a stat până atunci lepra? înlăuntrul lor. Aşijderea şi
păcatul strămoşesc: se ascunde până la o vreme, iar apoi iese la iveală şi
săvârşeşte lucrarea sa. Mediul din jur are mare însemnătate şi pentru înăbuşirea
acestui păcat, şi pentru sporirea lui.
De
nu ar fi în jur elemente păcătoase, păcatul ascuns nu ar avea din ce să se
hrănească şi poate că s-ar usca de la sine, necazul nostru este însă că în jur
sunt totdeauna multe lucruri care ajută creşterea lui. Mult păcat este şi în
societate, dar toate acestea nu ne fac neapărat păcătoşi. Păcatul este
întotdeauna lucrarea libertăţii: luptă-te şi nu ai să cazi. Cade numai acela
care nu vrea să se lupte. De ce nu vrem să ne luptăm? Aici nu este lege: vreau,
pentru că vreau, şi nu vreau, pentru că nu vreau, totul se întemeiază pe
libertate, dincolo de ea nu poţi trece.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu